Ooo comerț cu berbec și monede,

Gib I. Totuşi pentru că drumul urcă şi coboară Dealul Oltului, se ridică iar pe Dealul Marcului şi se lasă ca să se suie din nou pînă la jumătate coasta pe Dealul Verdii, distanţa ce se pierde astfel în văi şi în podgorii pare vrednică de respect, mai ales pentru orăşenii care n-au vie.

Iar viile din Dealul Verdii sunt întrevăzute de toţi printr-un înveliş de mister. Acolo, departe, ele toate trebuiesc să fie mari şi să dea un rod fără pereche. Manaru a sosit pe seară şi fără nevastă. Şi-a schimbat hainele, apoi a aruncat o privire neliniştită în cuprinsul odăilor, de unde vagi luciri de obiecte îi rînjeau sarcastic prin întuneric, şi a plecat să ia masa în oraş. Paharele se ciocnesc des şi cuţitele pătrund tăioase în muşchiuleţele cu sînge, fumegînd pe talere de lemn.

Masa lor, aşezată subt prunul cel mai noduros şi mai falnic, e luminată de trei becuri, atîrnate printre ramuri, ca trei renclode neobişnuit de mari şi neobişnuit de coapte. Mai puţin favorizate, mesele celelalte se mulţumesc cu lumina ce se iroseşte spre colţuri, pînă la searbăd, din globul comun, înfipt într-un stîlp, la mijloc.

În restul grădinii, puţinii consumatori, care au mai întîrziat, sunt grăbiţi, cer plata nerăbdători, cu bătăi repezi de cuţit în pahare sau de inel în faianţa sonoră a farfuriilor. Ei îşi caută şi-şi prind unul altuia privirile, reped scurt bărbia spre prunul cu renclode electrice, surîd cu înţeles sau clipesc din ochiul stîng, apoi pornesc spre ieşire cu zor mare şi cu scobitoarea între dinţi, ca dinaintea unei furtuni. Căci bateriile au început să se succeadă cu repeziciune crescîndă în jurul lui Manaru şi agapele acestea nocturne şi subite au radiaţiuni telepatomagnetice în orăşelul vestit în vii.

Totuşi Manaru nu izbutea încă să se înveselească; bănuiala pătrunsese în el ca un cuţit lung, la fel cu cele de care se servesc cîrnăţarii cînd taie şunca în felii.

De ce tocmai un astfel de cuţit şi nu un altul i se împlîntase în suflet, nici el n-ar fi putut lămuri precis; dar altă formă nu mai găsea uneltei care-l sfredelea nemilos. O mîngîiase puţin pe mîna albă punctată de pistrui mici şi cafenii; ea-i încuraja îndrăzneala, rîzînd cu mare poftă şi ameninţîndu-l cu accentu-i unguresc: — Bate borbat… — Eeh, borbat! Şi gîndul că şi Ramură ar putea spune la fel, într-o împrejurare identică, doamnei Manaru, îl făcuse să pălească.

O nepotolită curiozitate îi prelungise totuşi îndrăzneala pînă pe subt bluza de stambă cu dungi verzi şi galbene şi degetele-i se înfipseră în sînii mari şi moi. Însă, iată, ea deveni deodată lividă şi ochii-i părură că se închid ca de-o durere. Manaru înţelesese atunr că şi într-o cîrnăţăreasă mai există o rămăşiţă de pudoare. Dacă l-ar fi pălmuit, i-ar fi sărutat mîna pistruiată şi lucioasă! S-a terminat!

Cine ar fi putut spune că nu se atinseseră cu un minut sau cu o clipă înainte; că nu se atingeau tot astfel de doi ani, de cînd Ramură era invitat în orice zi de sărbătoare şi chiar în multe zile de lucru la masă, sau în alte zile de orice fel, cînd nu ooo comerț cu berbec și monede invitat deloc, dar cînd Manaru trebuia să plece neapărat la vie, sau la Bucureşti, sau la Craiova, sau la Rîmnic? În sfîrşit: l-am determinat!

Petru Groza, nr. I pentru cununa de pe mormîntul lui Awiam Iancu Le mourvejment pour deposer une couronne suir Io tomibe d'av.

Acuma ia pe Preoţeasca. Ia mai slăbeşte-ne cu mutra asta acră.

Se poate să nu fi auzit el de venirea ta? Manaru schimbă vorba domol şi, totuşi, ceilalţi parcă zîmbesc. Pe nesimţite el duce conversaţia spre alte limanuri, dar ceilalţi zîmbesc necontenit, zîmbesc şi paharele blonde ce parcă-s pline cu lumină electrică, zîmbesc şi renclodele, care parcă-s pline cu vin… Totul scînleiază de zîmbet înţepător ca vinul şi ca electricitatea, o bătaie de joc generală, mută şi totuşi zgomotoasă, in jurul unei babe oarbe din jocul copilăresc, ce se învîrteşte caraghioasă în beznă.

Însuşi Manaru a început să zîmbească, parcă să arăte că şi el îşi bate joc de toţi şi de toate. Asta, desigur, îl face şi mai caraghios în ochii celor care poate ştiu ceva, după cum se face caraghios în ochii săi proprii; cine-i poate spune, însă, că n-ar fi încă şi mai caraghios, dacă n-ar zîmbi deloc… Nu ştie şi trebuie să rîdă prosteşte ca baba-oarba cu mîni dibuitoare. Mesenii ţin dîrji, pe loc, vorba despre Ramură, desigur pentru că nu se poate să-i facă decît plăcere lui Manaru, pomenindu-i de un prietin bun.

Băiat fără pereche!

Şi un crai! Şi Manaru, galben ea vinul şi ca electricitatea ce se reflectează pretutindene, nu ştie dacă trebuie sau nu să sară, să ia de piept pe cel ce-a sîsîit.

Ele sunt primite cu îndelung murmur de admiraţie, iar în sufletul lui Manaru produc o jale de nespus el nu le va mai simţi gustul ca odinioară! Dar ce ai, frate, de stai aşa ursuz? Paharele se ciocnesc rîzînd cu scînteierea lor orbitoare, care mîngîia odinioară atît de dulce ochii conului Manaru.

Unde gîndeşte? Doar la via aceea îndepărtată, unde a lăsat în ooo comerț cu berbec și monede pe Frosica, vînătă de indignare.

Dar vinul se îndură în sfîrşit de vechiul lui prietin. Îi insuflă îngăduitor mîntuitoarea întrebare: dacă o fi aşa cum spune… dacă e o nedemnă bănuială? N-ai văzut cum plînge, cum se zbuciumă, cum se indignează? Oare unguroaica, luată de coade, n-ar fi răspuns la fel bărbatului ei? De ce tocmai atîta zbucium, de ce atîta nobilă indignare?

Pe limbă chiar simte praful zgrunţuros al sticlei pisate.

Vitelul De Aur - Ilf Si Petrov

Parcă ai fi un cotoi afumat… — Ia lasă-ne, nene, d-aia venirăm noi colea… Înainte Manaru era vestit pentru replicile sale, de aceea petrecerea fără dînsul nu avea nici un suflet. Îi era cu neputinţă să spună vreo vorbă. Şi privea cu ochi tulburi, fără înţălegere, peste mesele celelalte ale grădinii părăsite de consumatori; în fund de tot, chelnerii începuseră să aşeae peste ele scaunele, cu picioarele în sus. Pădurea de scaune creştea, venea spre el; iar de sus, din lampionul central, părea să curgă un fel de apă gălbuie şi murdară care inunda totul în lumina ei puhavă.

Manaru se înfioră, căci oricît se silea, nu mai putu descoperi nici un chelner printre scaunele întoarse. I se păru că de la sine se înmulţesc, dînd proporţii uriaşe periei năprasnice de ţepi.

Globul din mijloc se stinse. Atunci, deodată, în decorul acesta sinistru, învăluit de semiîntuneric, apăru Ramură.

Reeditare electronică cu acceptul direct al autorului Vlad Sărătilă şi al More Vlad Sărătilă - Eu şedea pe piatră nanoroman Eu ședea pe piatră, Mânzul cu coarne de berbec și Lecţia de busines - o proză-pamflet, o proză metaforă și o proză-document. Vlad Sărătilă Eu şedea pe piatră, Mânzul cu coarne de berbec și Lecţia de business Nanoroman Eu ședea pe piatră 2 lector: Fulga Sărătilă corector: Pavel Andreev tehnoredactor: Trandafir Sînpetru coperți: Cristina Covrig Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia lenusa.

Stătu o clipă la îndoială în desişul de ţepligi. Il stînjenea parcă o presimţire. Însă Bazil îl zări: — În sfîrşit, uite-l!

Îl primi un ropot violent de aplauze. Ramură înaintă stîngaci; se prefăcea că se fereşte de lumina renclodelor.

Vlad Sărătilă - Eu şedea pe piatră (nanoroman)

Manaru părea că-l înghite în ochii fixaţi asupră-i. Înţelegea acum bine această codeală, care-l nedumerise şi înainte, fără să-i dea totuşi prea multă seamă.

Dar ce se întîmplă mai la urmă puse capăt la toate: prea tîrziu se hotărî să descopere pe Manaru, printre cei prezenţi. Şi atunci avu o izbucnire de bucurie prea puternică. Şi cu toate astea era ceva măsurat şi cîntărit în această prea mare bucurie.

PEUCE - Studii si Comunicari de Istorie si Arheologie 4, 1973-1975

Cu cîteva clipe, un moment poate mai din vreme, dacă ar fi ştiut să-şi joace surpriza, şi aşa întîrziată, totul încă ar fi rămas îndoielnic. Însă Manaru a băgat bine de seamă: nemernicul l-a observat mai înainte de-a exulta de fericire; l-a observat şi ochii i-au alunecat îndată într-o parte… apoi deodată i-a rostogolit cu sila înapoi şi cu ei speriaţi, bulbucaţi, a început să-l aclame, cum niciodată nu l-a mai aclamat, nici chiar cînd a venit de la Paris, după şase luni de călătorie.

Atunci în mintea lui Manaru, care vîntura aceste consideraţii în sferturi de clipită, fulgeră o mare inspiraţie: întîrzie şi el cîteva momente să întindă mîna spre mîna ce i se întinsese.

Cand uiti de unde ai plecat...

Şi, Doamne! Iar ochii îi crescură deodată mari şi fricoşi. Parcă înveselit de aceste neaşteptate descoperiri, Manaru s-a ridicat brusc, mecanic, şi peste masă a îmbrăţişat cu prea multă, grozav de multă efuziune, pe vechiu-i amic; iar acesta, uluit acum peste fire, dar păstrîndu-şi încă destul de bine cumpătul, s-a silit din toate puterile să fie la înălţimea cordialităţii cu care a fost întîmpinat.

În tot acest timp mesenii zîmbeau acelaşi surîs egal, corect, măsurat. Uneori zîmbetul lua culori de îndoială, alteori de spaimă, ca aceea vagă penumbră plumburie a soarelui ascuns de-un nor prea străveziu.

Dar toate aceste schimbări se petreceau cu iuţeli imperceptibil de repezi şi zîmbetul comun rămînea la fel, egal, corect, măsurat, înfigîndu-şi tăiuşul în gîndul lui Manaru, cu aceeaşi stăruinţă înceată şi sigură care-l făcea să geamă de usturime. Iar Ramură se opintea în ooo comerț cu berbec și monede să găsească în mintea pustie vorba ascuţită, care să taie în două coarda întinsă prea din cale afară.

El încremenise cu gura într-un rînjet prostesc, atît de poltron şi atît de caraghios, că-l vedea reflectat în privirile compătimitoare ale celor de faţă. Se silea să-l schimbe, izbutea poate pentru un moment, dar de la sine gura lua conturul aceleiaşi strâmbături de paralitic, care lămurea, mai bine decît orice, adevărul temut.

Activități de transport pe apă Activități de transport aerian Operațiuni imobiliare, închiriere și furnizare de servicii Furnizarea altor servicii comunale, sociale și personale Inclusiv: Activități pentru organizarea de recreere și divertisment, cultură și sport Cum să explic povara fiscală scăzută?

Rămăseseră acum numai ei doi, despărţiţi de masa cu pahare goale, cu sticle răsturnate, cu resturi de friptură, cu învelitoarea pătată, udă, umflată. Ramură s-ar fi scuzat ca şi ceilalţi, care scoseseră rînd pe rînd ceasurile, se îngroziseră de ceea ce descopereau subt capacele de aur şi porniseră unul după altul, mînaţi parcă de-o grijă fără margini.

Alte dăţi Manaru i-ar fi oprit cu protestări îndîrjite ce nu admit replică; dar acum le dăduse mîna la cea dintîi vorbă de scuză, împărţindu-le cu dărnicie largă nopţi bune, ca şi cînd, în graba lor subită, el şi-ar fi găsit mîntuirea sufletului pe care-l muncea din nou crîncen o curiozitate şi mai arzătoare ca la început; găsise cheia adevărului, stratagema descoperirii!

În schimb, la mişcarea cea mai mică a lui Ramură, se frămînta nervos, curbîndu-şi spinarea ca un pisoc atent la agitaţiile prăzii; din ochi i se vărsau efluvii de scînteioare, îngrozind pe celălalt, îmboldindu-l să plănuiască o ieşire bruscă şi dibace, şi totuşi risipindu-i, la cea dintâi înjghebare, orice brumă de plan mai potrivit.

Se întîlniră cu toţii acolo, potolindu-şi surprizele cu şoapte şi rîsete înăbuşite, în vreme ce peste gard, subt cele trei renclode, Manaru şi cu Ramură se cercetau încă tăcuţi, pipăindu-se ca două uriaşe insecte, cu antenele privirilor.

Deodată Manaru dădu drumul unui potop de sudălmi groaznice, împroşcînd cu ele un chelnăr somnoros, ce se mistui îngrozit în pădurea de scaune, din care ieşise. Şi rămaseră iarăşi singuri, faţă în faţă, unul cu faţa cătrănită de necaz, de ooo comerț cu berbec și monede prea lungi şi de mustăţile negre, tăiate scurt şi aspru; celălalt cu ele galbene-roşioare pe figura fără pic de sînge şi zburlite într-o parte şi într-alta ca două pitulici muiate în vin.

Ştiu tot… — Ştii tot?

/ - PDF Free Download

Ce anume ştii, măi Manarule? Ea mi-a mărturisit! Cuvintele lui Manaru ieşeau şuierate, Tranzacționez ca opțiuni, se trăgeau ca dintr-un plămîn de ofticos. Ochii lui priveau fără lucire şi se uitau pe deasupra capului neîncrezător din ooo comerț cu berbec și monede, ca şi cînd nu mîna lui Ramură l-ar fi interesat, nemaiavînd de scos din ea nici un adevăr; adevărul era ştiut demult şi întru tot; altceva părea să caute el a descifra în împletirea aceea de raze electrice şi întuneric de deasupra părului roşcovan şi încîrlionţat.

Dar ochiul cestuilalt încă aştepta fricos în colivia grijei, temător de viclenia celui ce deschisese larg uşuliţa. Manaru însă vorbea înainte cu acel altcineva invizibil, imaterial, de deasupra lui Ramură, ca şi cînd ar fi tăinuit cu propriul său spirit, proiectat acolo, de reflexul dantelat şi ciuruit al prunelor luminoase, printre ramurile şi frunzele mişcătoare.

Ramură asculta cu ochii măriţi şi tăcea, necontenit îngrozit. O clipă numai, coada ochiului drept i se mai ridică în sus, spre Manaru, dar cînd îl văzu pierdut în aceeaşi contemplare aeriană, absentă, se zgîi din nou în farfuria înnegrită.

El n-avea de unde să audă inima celuilalt, care bătea să se spargă de nerăbdare, deşi simţea dinainte că totul e pierdut; tăcerea asta, întîrzierea asta încurcată de-a protesta, muţenia asta înfiorătoare! Rîsul acela aşa de puternic, răzbind dintre dinţii aceia aşa de puternici ai lui Ramură, de ce nu izbucneşte el acum să spargă strînsoarea care înăbuşe pe Manaru! În sfîrşit, primul şi singurul cuvînt uscat, vînăt, zugrumat.

Manaru avu lămurit această impresie, vînăt şi zugrumat, căci el văzu vorba pronunţată — de trei sunete numai — şi i se păru lungă şi cu limba scoasă, ca un spînzurat! Numai cu trei sunete, cu trei semne, să ooo comerț cu berbec și monede o tragedie aşa de îngrozitoare! Asta îl scoase de tot din ooo comerț cu berbec și monede. Ţîşni în sus de pe scaun şi masa, pe care o izbi în mişcare, se clătină şi se propti cu farfurii, sticle, pahare, şi lichid încă nezvîntat, în pieptul lui Ramură.

Iar renclodele clipeau vesele. Însă în dosul lui Manaru, în dosul gardului, se auzi o pîrîitură bruscă şi scurtă, care semăna mai degrabă cu plesnetul unei capse de cartuş, continuîndu-se cu o alta lungă, ocolită, ca a copacului ce se frînge să cadă, sfîrşindu-se cu un bufnet scurt şi înfundat.

Manaru, care întoarse capul repede, de la primul zgomot, avu timp să vadă gardul, pe o întindere de cîţiva coţi, lăsîndu-se repede la pămînt, prefăcîndu-se în scînduri şi stacheţi; apoi rîsete bizare, pe urmă mîni fantastice ieşiră de sub dărîmăturile de lemn, se agitară în sensuri felurite şi curioase, ca şi cînd braţe încarnate de stafii ar fi făcut semne magice; căci numaidecît ulucile căzute începură să joace ca pornite pe dedesubt de-o apă şi capete şi trupuri câștigurile pe internet de pe un smartphone încherbară de subt ele, ţîşnind brusc în sus şi zbughind-o, ferind de lumină, cu chipul întors spre bezna de cucute din care ieşiseră ca să intre iarăşi.

Ramură văzu chiar o expresie atît de chinuită pe faţa lui, încît putu să remarce îndată cu cît mai teribil e pentru unele naturi vileagul, sincerul, necruţătorul vileag, decît însuşi păcatul, oricît de vizibil, însă tăgăduit cu dîrjă încăpăţînare. Manaru ridică, din căucul palmelor, chipul care părea desfigurat cu totul: mustăţile umezite se lăsaseră în ţurţuri mici, negri, pe buza de deasupra, iar ochii i se obliciseră şi parcă se stinseseră de tot; în locul lui Manaru, Ramură avu impresia unei apariţiuni galbene de dincolo de mări şi continente, o schimonositură omenească de pe malurile Hoang-Hoului, ce ţi-ar răsări aşa, deodată, în noapte, căci un fior de moarte îi răci şira spinării şi-i îngheţă şalele într-atît, încît simţi că acum, să şi vrea, şi n-ar mai putea să fugă!

Vocea lui se schimbase, de părea alta; Ramură, cu tot înţelesul celor spuse, crezu că aude un idiom sinistru şi tot aşa de galben, ca şi faţa din care izvora, îşi pipăi buzunarele inconştient, regretînd pe urmă cu toată sinceritatea că numise poltronerie obiceiul lui Marinciu de-a avea totdeauna "Browning"-ul cu el.

Pff… ha, ha, ha….